RAHITISMUL

Este o boală carenţială frecvent întâlnită la tineretul canin, cu o frecvenţă sporită la căţeii din rasele de talie mare: Saint Bernard, Dog German, Cane Corso, Ogar Afgan, Fila Brasileiro, etc.

Apariţia acestei boli este strâns legată şi de carenţe alimentare în vitamina D sau a precursorilor acesteia.
Clinic boala debutează prin apariţia unor dureri articulare ce determină dificultăţi în deplasare, urmate de întârzieri în creştere, deformarea (prin curbare), a razelor osoase şi îngroşarea capetelor articulare prin depuneri defectuoase de săruri de calciu. Aceste depuneri au loc şi la nivelul articulaţiilor condro-costale, apărând aşa numitele „mătănii costale”.
Din cauza deformării razelor osoase, apar defecte de aplomb: membrele anterioare formează litera O, cele posterioare au forma literei X, iar călcătura este „de urs”, în sensul că animalul calcă direct pe jarete, având articulaţiile tarso-metatarsiene extrem de slabe. Se mai remarcă deformări ale coloanei vertebrale (lordoză), deformări ale sternului precum şi tulburări de formare a dinţilor. Radiografiile relevă lărgirea metafizelor, reducerea opacităţii oaselor lungi, o corticală (ţine de scoarţa creierului) extrem de subţire, depuneri anormale de săruri de calciu.

Tratamentul vizează acoperirea necesarului de calciu şi fosfor printr-o alimentaţie bogată în aceste minerale (lactate, brânzeturi), precum şi administrarea vitaminei D3, vitamina A+D2, vitamina C, după consultarea medicului veterinar.

BOLI DE NUTRIŢIE

ECZEMA

Eczema este un sindrom eruptiv de origine alergică dintre carnivore câinele fiind specia la care această afecţiune se întâlneşte cel mai des. Se remarcă frecvenţa crescută a acestei afecţiuni la câinii de apartament precum şi la animalele în vârstă.

Cauzele care provoacă această afecţiune ţin de factori exteriori organismului, cum ar fi: alimentaţia hiperproteică, infestaţiile parazitare, diverse infecţii ce afectează funcţia hepatică, etc. Din punct de vedere evolutiv eczemele, pot evolua sub o formă acută (mai rară), sau sub o formă cronică.
Eczema acută  se observă destul de greu la câinii cu pielea pigmentată, la cei cu piele albă fiind vizibilă o roşeaţă (eritem), ce dispare la presarea cu degetul. În unele cazuri se mai observă tumefacţii în zonele înroşite ale pielii, însoţită de o senzaţie de prurit intens fapt ce determină animalul să se scarpine intens, provocându-şi astfel leziuni ce se pot infecta. Deseori se semnalează o formă de eczemă umedă la care consecutiv tumefacţiei apare şi o transsudaţie seroasă ce aglutinează perii care prin uscare formează cruste.
Datorită pruritului intens, suprafaţa afectată se dipilează, ulterior infectându-se cu diverşi germeni, procesul infecţios evolând spre o dermatită alergică infectată. În cazurile grave, se semnalează sindrom febril, iar dacă porţiunile afectate se întind pe suprafeţe mari, se poate întâlni starea de autointoxicaţie cu facies tific, inapetenţă, vomă, febră, diaree, etc. Leziunile cele mai frecvente se întâlnesc pe crupă, spate, zona inghinală, baza cozii, scrot, mai rar pe gât, capul pieptului, obraji.
O formă mai rară a eczemei umede este cea veziculoasă, ce se poate observa sub forma unor vezicule ce se sparg în urma scărpinatului, în acest fel dermul rămânând denudat, de culoare roşu intens, eliminându-se la presiune o serozitate cu aspect citrin.
Pe suprafaţa plăgii se observă puncte hemoragice, perii din jur fiind aglutinaţi şi foarte sensibili la atingere. Sunt situaţii în care mai multe vezicule confluează, se sparg şi formează cruste de diverse mărimi (placarde), care în urma detaşării lasă în urmă mucoasă purulentă, cu miros fetid. Această leziune se întâlneşte de regulă sub formă unei benzi în zona dorso-lombară, întinzându-se până la baza cozii, uneori în regiunea ingvino-scrotală, rareori în ureche.
Evoluţia bolii este de 1-3 săptămâni, în multe cazuri cronicizându-se în lipsa aplicării unui tratament adecvat. Un caz particular al eczemei alergice este dermatita urechii ca exprimare a dermatitei alergice consecutiv unei alimentaţii hiperproteice, evoluând în conductul auditiv extern şi pe mucoasa auriculară, sub formă eritematoasă, purulentă sau crustoasă, caz în care animalul scutură des din cap, se scarpină intens la baza urechii (provocându-şi astfel leziuni de grataj), iar în cazurile mai grave fiind prezent torticolisul.
Eczema cronică se manifestă atât sub forma uscată cât şi sub forma umedă. În formă uscată este localizată cu precădere în zonele cu piele fină, fără peri, pielea având culoarea ardeziei, fiind acoperită cu scvame. Este prezentă senzaţia de prurit, cu o mai mică intensitate decât în eczema acută, pe suprafaţa blănii apărând zone cu pseudotundere.
În anumite cazuri, această formă de eczemă se întâlneşte la nivelul proeminenţelor osoase, la zona de contact a acestora cu solul, în timpul decubitului (poziţie a corpului când este întins la orizontală). Leziunile apar sub forma unei sclerodermii cu aspect verucos, având o evoluţie lentă, cu prurit scăzut, părul din zonă fiind mai rar şi mai subţire decât în mod normal. Eczema cronică umedă este caracterizată prin prurit intens, leziuni eruptive, scvame, pielea fiind îngroşată, apărând hipercheratoza (îngroşare a stratului cornos al pielii).
Această formă de eczemă se întâlneşte mai ales la animalele în vârstă.

Tratamentul vizează jugularea (împiedicarea dezvoltării) leziunilor locale precum şi a cauzelor ce produc eczemele.
Tratamentul cauzelor ce provoacă eczemele, se realizează prin dietă alimentară (dietă hipoproteică- eliminându-se din hrana câinelui carnea sub orice formă, oasele, supa de oase, ouăle, folosindu-se exclusiv produse lactate şi vegetale), procedându-se la deparazitări şi la tratamentul eventualelor entităţi infecţioase ce afectează ţesutul hepatic.
Pentru mai multă sigurantă în efectuarea tratamentului corect adresaţi-vă medicului veterinar.

BOLI ALE APARATULUI DIGESTIV

 

FARINGITA

Este o inflamaţie a mucoasei faringelui, cauzată de factori fizico-chimici, biologici şi traumatologici, ce se manifestă prin jenă în deglutiţie, inapetenţă, senzaţie de vomă, eventual febră.

Boala este provocată în general de consumul apei şi a alimentelor reci (de la frigider sau la temperatura mediului în sezonul friguros), diverse viroze sau bacterioze, deglutiţia unor oase voluminoase, toate cele enumerate putând provoca iritaţii şi traume ale mucoasei farigiene cu inflamarea acesteia.

Debutul faringitei se manifestă prin inapetenţă, vomă consecutivă deglutirii, înghiţiri repetate în sec, salivaţie, etc. Animalul refuză hrana, apoi apa, având o figură suferindă (facies tific).

La palparea zonei faringiene, animalul înghite în sec, are senzaţia de vomă sau chiar vomită, poate tuşi, ceea ce ne ajută să suspicionăm faringita. La examenul cavităţii faringiene, putem observa mucoasa inflamată, de culoare roşie, eventuale leziuni traumatice, aspecte ce confirmă diagnosticul.

În general, de cele mai multe ori faringita coexistă cu laringita, având deci de a face cu o laringo-faringită. Faringita se depistează şi la ascultarea faringelui, prin aşa numita „probă a stetoscopului”, prin presarea faringelui cu stetoscopul, animalul reacţionând la o presiune foarte mică prin refluxul de deglutiţie sau cu tuse.

Tratamentul faringitei este foarte simplu dacă boala se depistează încă din debutul ei. Se foloseşte albastru de metilen, 4-5 picături într-o linguriţă cu miere uşor fluidizată cu apă, administrat oral, de două ori pe zi, 3-4 zile la rând, precum şi fricţionări sub mandibula câinelui în zona corespunzătoare faringelui cu un tampon de vată cu tinctură de iod, timp de 3-4 zile consecutiv. La nevoie, se tunde blana în zona respectivă pentru ca substanţa să pătrundă în piele.

În cazul în care animalul prezintă febră, tratamentul se va completa cu antibiotice, timp de 4-5 zile. La nevoie contactaţi medicul veterinar.

Câinele - creştere, dresaj, îngrijire

 

SIMPTOMELE CLINICE CARACTERISTICE CÂINILOR BOLNAVI

 

Schimbarea comportamentului

Câinele devine abătut, trist, indiferent la ceea ce se petrece în jurul său, răspunzând greu la chemarea stăpânului. În anumite boli cu localizare în sistemul nervos central (ex: Turbare), animalul este excesiv de agresiv cu toată lumea, inclusiv cu propriul stăpân.

 

Modificarea poftei de mâncare

Câinii bolnavi nu au poftă de mâncare refuzând chiar şi mâncarea preferată.

 

Modificarea temperaturii corporale

Temperatura corporală creşte în special în bolile infecţioase lucru ce se poate observa prin palparea vârfului nasului ( a trufei ), care este uscat şi cald ( la majoritatea câinilor trufa este umedă şi rece ). În unele boli ( în care au loc pierderi de sânge ) temperatura corpului scade ( cu precădere la extremităţi – bot, urechi, coadă, picioare, etc ).

 

Modificarea respiraţiei

În afecţiunile respiratorii sau în stările febrile, câinii au respiraţia accelerată. În stările grave ( comă, pierderi masive de sânge, diverse şocuri traumatice) frecvenţa mişcărilor respiratorii este mică, respiraţia fiind superficială.

 

Modificarea culorii mucoaselor aparente

Este bine de ştiut faptul că mucoasa oculară este roz pal, uneori slab brăzdată de vase capilare. Orice modificarea a culorii acestei mucoase reprezintă un important semn clinic ce permite diagnosticul unor afecţiuni patologice: culoarea gălbuie – afecţiuni hepatice, paliditate – hemoragii interne, culoare roşu-vineţie – intoxicaţii cu derivaţi cumarinici, etc.

 

Modificarea elasticităţii pielii şi a aspectului părului

Câinii deshidrataţi au pielea lipsită de elasticitate, cu părul zbârlit şi lipisit de luciu. Dacă pielea este pliată se observă slaba tendintă de revenire a pliului la normal.

 

 

SEMNE LOCALE DE BOALĂ

Acestea sunt uşor sesizabile mai ales la traumatisme:

 

1. Deformarea regiunii respective;

2. Prezenţa durerii la atingere. În anumite cazuri se remarcă tocmai lipsa sensibilităţii la palpare;

3. Prezenţa sângelui sau a petelor vineţii pe piele, etc.


Câinele - Creştere, Dresaj, Îngrijire

 

DIABETUL ZAHARAT

Diabetul zaharat este o boală endocrină foarte frecventă care afectează aproximativ 1 din 200 de câini. Principalele semne clinice ale diabetului zaharat sunt polidipsia, poliuria şi pierderea în greutate. Boala se caracterizează prin perturbarea metabolismului glucidic datorită unei carenţe absolute sau relative de insulină eficientă în organism, având ca urmare apariţia hiperglicemiei şi glicozuriei.

Tratamentul constă în injectarea zilnică de insulină şi administrarea unei diete adecvate. Tratamentul dietetic are o importanţă deosebită. Dieta trebuie să acopere necesarul caloric al animalului şi să-i asigure acestuia o balanţă nutritivă echilibrată. Dacă acest lucru s-a realizat doza de insulină poate fi ajustată astfel încât să controleze hiperglicemia. De obicei sunt de preferat produsele de hrană industrială celor preparate în casă deoarece ele oferă un control mai bun al conţinutului caloric şi astfel al aportului.
Glucidele nu cresc necesitatea pentru insulină (excepţie facând zaharurile simple care pot produce vârfuri hiperglicemice), decât dacă produc o creştere a aportului energetic total (Leibetseder). Mai mult decât atât, din experienţa clinică a câinilor diabetici s-a constatat că anumiţi câini sunt incapabili să-şi menţină greutatea corporală dacă proporţia de calorii de origine glucidică din dietă este foarte mică (Blaxter, comunicare personală). Din acest motiv glucidele nu trebuie excluse din dietă. Se recomandă o dietă compusă din volume egale de hrană din conserve şi biscuiţi micşti (în jur de 3:1 proporţia greutăţilor cântărite). Astfel 40-45% din calorii provin din glucide. De asemenea, se mai poate utiliza numai hrană din conserve dar în a cărei compoziţie se găsesc şi cereale, astfel, aportul caloric provenit din glucide este de 50%. Aceste valori sunt similare celor recomandate oamenilor diabetici (Chase).

Citeşte mai departe: