CÂINELE ŞI RELAŢIA CU MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Câinele intră în relaţie cu mediul înconjurător prin intermediul celor patru simţuri cunoscute: mirosul, auzul, văzul, simţul tactil. Caracteristicile modului de viaţă ale câinelui, au dus la situaţia în care unele simţuri au căpătat o deosebită sensibilitate, aşa cum sunt mirosul şi auzul. Pentru a putea să evaluăm corect aptitudinile naturale ale câinelui, este necesar să precizăm unele aspecte privind aceste simţuri.

MIROSUL
Simţ de excepţie, mirosul câinelui se apreciază a fi, prin fineţe şi subtilitate, de 100 de milioane de ori mai dezvoltat decât cel al omului.
S-a constatat că:
* un câine simte mirosul unor substanţe care pentru om sunt inodore; astfel câinele simte o cantitate infimă de sare dizolvată în 10 litri de apă;
* un câine simte mirosul unei picături de sânge dizolvată în 5 litri de apă;
* câinele percepe prin miros, aciditatea mărită a transpiraţiei unui om care se teme de el;
* câinele poate urmări cu precizie urma unui om care a trecut pe o stradă cu cel puţin 24 de ore înainte;
* suprafaţa ”câmpului de miros” a unui câine este de ordinul zecilor, chiar sutelor de centimetri pătraţi în timp ce la om aceasta abia ajunge la suprafaţa unei monezi de 50 de bani.
Este necesar să luăm în considerare şi unele particularităţi ale mirosului câinelui şi anume că el, chiar fără modificarea condiţiilor atmosferice, nu poate ”prelucra” o urmă proaspătă. Vânătorii au remarcat faptul că un câine nu simte potârnichile care clocesc sau puii mici ai acestora, în schimb depistează imediat puii mai mari sau masculii. Aprecierea asupra capacităţii de lucru a unui câine trebuie făcută cu discernământ, asigurându-ne că acesta a fost pus în condiţii corespunzătoare de lucru pentru verificarea aptitudinilor acestuia.

AUZUL
Auzul ocupă locul al doilea în ierarhia acuităţilor senzoriale. Un câine poate percepe sunete cu până la 100.000 vibraţii pe secundă, faţă de om, care percepe doar 17-25.000 vibraţii pe secundă, ceea ce înseamnă că un câine distinge semnale sonore în domeniul ultrasunetelor, lucru ce poate fi folosit prin utilizarea fluierelor cu ultrasunete, pe care câinii le aud de la mari distanţe, în timp ce omul nu le sesizează. Urechea câinelui poate diferenţia sunete ce se deosebesc între ele doar printr-un sfert de ton, el putând localiza astfel sursa emiţătoare. Raza de percepţie auditivă a câinelui este de 6 ori mai mare decât cea a omului.

VĂZUL
Prin intermediul văzului, care la câine este mult inferior ca acuitate celui al omului, acesta îşi confirmă justeţea percepţiilor olfactive şi auditive, doar în situaţiile în care imaginea vizuală îi este familiară. În schimb, simţul văzului la câine are o serie de calităţi deloc neglijabile:
* vede perfect obiectele aflate în mişcare;
* distinge mult mai bine ca omul, obiectele şi mişcările acestora în obscuritate;
* percepe foarte bine forma şi marginile corpurilor fizice;
* datorită particularităţii anatomice în ceea ce priveşte amplasarea ochilor, câinele percepe în câmpul său vizual mai multe obiecte sau personaje decât omul.
Experimental, s-a demonstrat la câine doar posibilitatea percepţiei culorilor galben, roşu, verde şi albastru.

SIMŢUL TACTIL
Cu toate că perii tactili din jurul botului, sau perniţele plantare sunt extrem de sensibile la atingeri sau presiuni, simţul tactil al pielii câinelui este slab dezvoltat. Putem trege concluzia că în scopul obţinerii unei cât mai complete imagini a mediului exterior, câinele se foloseşte cu precădere de simţul mirosului, auzului şi văzului. Nu trebuie ignorată însă capacitatea de orientare în spaţiu a câinelui, precum şi situaţiile care pun în lumină inteligenţa sa. Această ”inteligenţă” trebuie corelată cu acuitatea unora din simţurile sale şi puterea de memorare a informaţiilor primite prin intermediul acestora şi nu prin puterea de abstractizare, care nu o depăşeşte în nici un caz pe cea a unui copil de maxim 2 ani.
Astfel, trebuie înţeles faptul că un câine nu răspunde la comenzi, dacă el nu este interesat direct prin răsplata ce urmează executării comenzii: mângâieri, hrană, îngrijire. Acestea trebuie să fie stimulentele pentru formarea deprinderilor pe care dorim să le inoculăm câinelui. Manifestările afective ale câinelui, trebuiesc a fi înţelese nu ca rezultat al unei acţiuni inteligente sau a unor sentimente ”umane”, ci ca pe nişte reacţii instinctive sau reflexe condiţionate, formate pe fondul unor reflexe necondiţionate. În activitatea practică de dresaj, instructorul-dresor, trebuie să aibă în vedere următoarele:
1. se lucrează cu o fiinţă vie, nu cu un mecanism sau o maşină;
2. cu toate că este o fiinţă vie, nu trebuie să cădem în greşeala de a ”umaniza ” un câine;
3. să nu cerem doar, fără a-i oferi nimic în schimb;
4. motivaţia esenţială a câinelui în executarea unui ordin, este recompensa pe care ştie că o va primi la sfârşitul ”misiunii”;
5. dresorul trebuie să aplice în relaţiile sale cu câinele un tratament bazat pe principiu ”recompensă pentru buna, corecta execuţie”, în nici un caz molestarea animalului.
Un câine răspunde mai bine la comenzile stăpânului atunci când trăieşte lângă acesta, cunoscându-i inflexiunile vocii, decât un câine ţinut izolat, acesta devenind sălbatic, căpătând o serie de deprinderi rele: reacţii de agresivitate nejustificate de vreun pericol real, devine murdar, uită ceea ce a învăţat, pe scurt ”se îndobitoceşte”. Este foarte important ca un câine să devină agresiv cu oamenii doar atunci când i se ordonă, atunci el trebuind să atace, fără ezitare, pe oricine, chiar şi dacă până atunci fusese mângâiat de acea persoană. Câinele trebuie iubit, dar nu alintat, deoarece astfel devine capricios şi încearcă să se impună, ca şi cum ar fi ”şef de haită”, conform instinctelor sale strămoşeşti. Orice lipsă de fermitete a şefului atrage după sine tendinţa câinelui de a deveni şef de haită. Înainte de începerea cursului de dresaj se execută examenul zootehnic, cel medical veterinar precum şi cel psihologic.

CÂINELE creştere, dresaj, îngrijire